that's the life.

Da, stiu ca par ciudata, chiar sunt. Si-mi place ca sunt ciudata. Imi place cum sunt. Cand ma uit in jur si vad cum sunt ceilalti, cum reactioneaza, cum privesc ei viata si cum vorbesc, imi permit sa-i judec si sa zic "asa nu". Ma gandesc la viata mea, familia si prietenii mei, lucrurile pe care le detin si asa zisii baieti pe care i-am placut. Si uneori as prefera sa ma fii nascut in alta familie, dar cand imi dau seama ce as pierde, intreaga mea ratiune ar disparea odata cu amintirile si momentele petrecute impreuna; imi iau repede gandul. Ce daca tatal meu e asa? Ce daca ma uraste? Am atata iubire in viata mea ... care compenseaza tot. Ce daca exista si oameni de care imi e frica? Odata si-o data o sa dispara toata frica asta... si in loc de frica o sa fie curaj. Pentru ca inca nu l-am dobandit. Ce daca exista persoane care ma urasc, care ar fii in stare sa ma barfeasca peste tot? Ma doare, defapt, dar mai bine le las sa vorbeasca, nu vor stii niciodata cum sunt eu fara sa ma cunoasca.

Prietenii mei sunt super. Cei mai buni. Speciali, unici. Nu pot sa jur ca o sa pot sa-i tin langa mine pentru totdeauna, prietenii mai si pleaca, se intorc... Ideea e ca prietenia mea o vor avea tot timpul.